În majoritatea existenței mele am făcut tot ce mi-a stat în putință să fac pe plac celorlalți. Asta din teama de a nu fi respinsă, părăsită, abandonată și din dorința de a fi iubită, acceptată sau cel puțin plăcută. De ce am spus ”în majoritatea existenței mele”? Pentru că Irinuca de la 5 ani știa exact cine este și ce vrea. Ca să folosesc un limbaj trivial, ”nu-mi sufla nimeni în ciorbă”.

Crescând, lumea a început să mă modeleze numai că nu spre binele meu, ci spre avantajul și/sau liniștea lor.

Școala care m-a educat să fiu obedientă și ascultătoare, părinții care mi-au indus o mulțime de credințe, unele bune, altele complet dezavantajoase mie, religia care mi-a transmis teama de Dumnezeu dar și dragostea de aproapele meu, etc…

Mai târziu, când am intrat în ”câmpul muncii”, am descoperit o doză de individualism la indivizii din jurul meu pe care nu o văzusem până atunci în oameni. Nevoia asta tâmpită de a acumula bunuri, proprietăți și munca acerbă pentru a face bani mulți la care se adaugă mici răutăți și invidii la adresa semenilor, m-a făcut să cred atunci că mă aflu într-o lume de smintiți în care fiecare e interesat doar ca lui să-i fie bine.

Apoi viața mi-a arătat că mai sunt ”rătăciți boemi” ca mine, care mai cred în autenticitate, în ei înșiși, în iubire și în semeni, niște optimiști incurabili și cel mai probabil ”Smintiți” pentru ceilalți, fapt ce m-a făcut să nu mă mai simt o extraterestră pe planeta asta frumoasă.

Totuși nu pot să nu observ în continuare, dorința unora de a-i schimba pe cei din jurul lor, în acord cu credințele și interesele proprii, uneori mascate în ”binele comun” sau ”binele tău”, care se poate traduce foarte simplu ”în binele propriu” adică al lor. 

Bănuiesc că scriu asta nu doar pentru mine, mai sunteți care trăiți așa ceva pe propria piele sau aveți în mediul vostru astfel de oameni.

Uneori am privit  detașată comportamentele celor din jur. Alteori am intrat în jocul lor ca să înțeleg mai bine anumite aspecte ale personalității acelora care au vrut să mă schimbe.

Ce am descoperit? Că, de fapt, nevoia asta de schimbare nu îmi era adresată mie, ci ei înșiși doreau o schimbare la adresa propriei persoane. Cu alte cuvinte, au vrut să fie altfel decât erau însă nu știau cum. Sau varianta cealaltă în care exista o doză de egoism acerb care îi determina să obțină ceea ce își doreau, prin orice mijloace, inclusiv acela de a face presiuni asupra altor oameni ca aceștia să se schimbe.

Ce-i frumos este că odată cu înaintarea în vârstă și cu acumularea câtorva experiențe de viață mai intense, ajungi să te cunoști pe tine atât de bine, încât orice ar spune sau ar încerca ceilalți să facă cu tine, nu are niciun succes. Sau are, doar cu acordul tău, printr-o alegere conștientă și asumată.

Nimeni nu se poate schimba, nu poate să se transforme fără ca în interior să  existe dorința de schimbare. Este ceva de genul. ”Nu mai suport să fiu obedient, pentru că acest mod de a mă comporta îmi provoacă suferință. Mi-a ajuns! Vreau să schimb asta la mine.” Abia atunci se poate produce adevărata transformare. Abia atunci găsesc energia necesară în mine, pentru a putea acționa diferit față de cum am acționat până acum.

Ca o concluzie la ce am scris mai sus: CUCEREȘTE-TE! Pentru că….

„A fi tu însuți într-o lume care încearcă în mod constant să te transforme în altceva este cea mai mare realizare.” – Ralph Waldo Emerson

Sursa foto: https://www.pexels.com/ro-ro/fotografie/30727540/